Maria Olaru, campioana olimpică și mondială României la gimnastică, urmează să îşi lanseze cartea autobiografică „Prețul aurului. Sinceritate incomodă”, la Târgul de carte „Bookfest”, de la Romexpo din Bucureşti.
Cartea este un remember dureros al copilăriei viitoarei mari campioane începând de la divorţul părinţilor ei şi la scandalurile din casă până la bătăile de la şcoala de sport de la Deva şi succesurile pe care le-a avut ulterior.
Maria Olaru povestește că antrenorii români, inclusiv Octavian Bellu, le băteau în mod constant de gimnaste, apelul la violență fizică fiind ceva comun.
Cătălin Tolontan publica pe site-ul sau tolo.ro câteva fragmente din carte care te cutremură pur şi simplu când o citeşti.
Antrenorii erau furioși că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete. „Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.
Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!
La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.”
La aceea data Maria avea 17 ani.
Sportiva face referire la multe alte episoade de acest fel precum şi la umilinţele şi jignirile de care a avut parte în tot timpul când era la şcoala sportivă.
Este o carte care ar trebui citită şi la care ar trebui să luăm aminte. Fiecare succes are şi un revers al medaliei, pentru fiecare succes se plăteşte un tribut care de multe ori este prea greu.
Maria Olaru s-a născut la Fălticeni în 1982. În 1998 a devenit campioană europeană cu echipa şi a obținut locul II la sărituri (Sankt Petersburg), iar în același an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York).
În 1999, la Tianjin, China, a obținut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri. La Olimpiada de la Sydney, din anul 2000, a obținut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus.