Dacă acum credem că iarna este grea, atunci ar trebui să ne mai gândim odată cum erau iernile pe vremea bunicilor şi străbunicilor noştri. Şi dacă e să ne gândim bine, aceştia nu aveau nici termopane, nici centrale cu încălzire sau calorifere.
Cum reuşeau să se încălzească românii acum un secol sau chiar jumătate de secol? Ei bine, îşi făceau un pat pe sobă. Acest loc era mai ales folosit de copii şi de bătrâni şi era ideal pentru a se încălzi.
Rolul sobelor în locuinţele ţăranilor era foarte important: era folosită ca şi „aragaz” pentru prepararea mâncării sau ca şi cuptor pentru pâine, cozonaci şi plăcinte, dar şi ca pat.
Mihaela Bolog, etnolog în cadrul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud: „sobele cu pat au dispărut acum 50 de ani, când a început procesul de modernizare, iar oamenii fie s-au mutat la oraş, fie au avut acces la mobilă mai variată şi au renunţat la sobele din cărămidă şi lut cu pat. Soba cu pat a fost folosită cu succes preţ de secole, nefiind casă la ţară sau la oraş care să nu aibă aşa ceva. Era folosită până şi de capetele încoronate care aveau o sobă cu pat sau cu „laiţă”, o băncuţă mică amenajată la doi paşi de foc, unde nobilii puteau sta la taclale”.
„Această sobă era folosită o parte pentru a prepara mâncarea, alta pentru cuptor, iar deasupra cuptorului era amenajat un spaţiu, unde era întinsă o pătură şi dormeau copiii, în special. Părinţii îmi spuneau că din cauza spaţiului îngust acolo erau culcaţi mai mult copiii. Se urcau pe un scăunel pentru a putea ajunge acolo”, povesteşte Iosif Ciunterei, un student la etnologie, pasionat de viaţa de la ţară, ai cărui părinţi au avut în casă o sobă cu pat în copilărie.
Interiorul sobelor era realizat din cărămidă nearsă, iar pe exterior această era dată cu lut şi mai apoi zugrăvită. Pentru a reîmprospăta aerul şi pentru a curăţa pereţii de fumul depus, ţăranii erau nevoiţi să zugrăvească încăperile an de an, după trecerea iernii. Tot atunci erau cârpite şi sobele cu lut, unde acesta se fisurase pe timpul iernii şi erau zugrăvite.
„Femeile „lutuiau” soba, adică o dădeau cu lut atunci când se fisura. După care, aceasta era zugrăvită în alb, pentru a arăta mai bine. Aceste sobe erau făcute de meşteri, care cunoşteau procedeele. În fiecare sat existau meşteri „sobari”. Tot ei ştiau ce lut trebuie folosit. Cred că doar saşii de la oraş aveau sobe din teracotă, în rest, cam toată lumea avea aceste sobe din lut”, explică etnologul Mihaela Balog.
Astfel de exemplare, cu sobă cu pat şi cu laiţă pot fi întâlnite până şi în Castelul Bran, semn că confortul adus de sursa de căldură era preferat şi de capetele încoronate.