Mi-am dat seama de un lucru ciudat tot citind cărți pentru copii. Cele mai bune dintre ele nu îți promit că vei reuși. Îți arată, în schimb, cum se trăiește după ce dai greș. Iar fantasy-ul, genul ăsta cu săbii care se transformă în creioane și cu gropi fără fund, face treaba asta mai bine decât multe manuale de dezvoltare personală.
Pornesc de la o carte românească, scrisă de un adolescent, și o folosesc pe post de lupă. Nu fiindcă ar fi singura, ci pentru că ilustrează aproape didactic cum se strecoară ideea de eșec acceptabil într-o aventură de care nu te poți desprinde.
De ce ne sperie atât de tare cuvântul eșec
E o ironie, dacă stai puțin pe gânduri. Crescut în spirit competitiv, copilul învață devreme că greșeala se plătește, că nota mică e o rușine, că un gol ratat pe terenul de sport îți poate strica toată săptămâna. Adultul nu stă mai bine. Schimbă doar decorul. Acolo unde înainte era nota proastă apare acum un proiect picat sau o relație care se clatină.
Problema e că nimeni nu ne învață mecanica reală a eșecului. Cum arată el de aproape, cum se simte, ce faci a doua zi dimineață. Rămâne un fel de monstru abstract, cu atât mai înfricoșător cu cât e mai nedefinit.
Aici intervine povestea. O narațiune bună îți dă voie să trăiești greșeala prin altcineva, de la o distanță sigură, și să vezi cu ochii tăi că lumea nu se prăbușește. Genul fantasy duce trucul ăsta la extrem, fiindcă în el regulile realității sunt suspendate, iar consecințele pot fi reparate, ocolite sau întoarse în avantaj.
Fantasy-ul ca teren de antrenament pentru greșeli
Pune față în față cele două registre și vezi imediat diferența. Într-un roman realist, dacă personajul ratează ceva important, ratarea apasă greu, e definitivă, te lasă cu un nod în gât. În fantasy, ratarea se transformă deseori într-o ușă. Cade eroul într-o prăpastie? Probabil acolo îl așteaptă un mentor sau un artefact. Pierde lupta? Învață o vrajă nouă.
Nu e o minciună consolatoare, cum ar putea părea la prima vedere. E o pedagogie deghizată. Copilul absoarbe, fără să-și dea seama, ideea că o cădere poate fi un punct de plecare, nu un capăt de drum. Iar asta e fix lecția pe care psihologii o numesc, mai sec, reziliență.
Mai e un avantaj al genului. Lucrează prin metaforă. O groapă fără fund nu e doar o groapă, e tot ce ne sperie și nu putem măsura. Un monstru hrănit din vise uitate nu e doar un monstru, e ce ajung să fie dorințele pe care le abandonăm. Copilul prinde sensul emoțional înainte să prindă conceptul, tocmai pentru că povestea nu îi ține nicio predică.
Și mai e chestiunea mizei. Într-un basm cu dragoni și portaluri, miza poate fi enormă, salvarea unei lumi întregi, fără ca eșecul să devină paralizant pentru cititor. Tocmai distanța față de realitate face greșeala suportabilă. Copilul se poate apropia de teme apăsătoare precum abandonul sau pierderea fără să fie strivit de ele, pentru că ambalajul fantastic îi lasă o portiță de respirație. E un fel de a închide întunericul într-o cutie cu capac, ca să te uiți la el fără să te înghită.
Un erou care începe prin a cădea, la propriu
Romanul de care vorbeam pornește pe un ton aproape comic. Naratorul, un puști de treisprezece ani pe nume Mihai, se autoprezintă cu o modestie zeflemitoare. Spune că dintre frumos și urât, deștept și prost, înalt și scund, el e pur și simplu „și-ul”. Nicio categorie, doar conjuncția dintre ele.
E o glumă, dar e și o declarație de identitate. Eroul nostru nu e ales fiindcă ar fi cel mai bun la ceva. E un copil care fuge de belele și de cele mai multe ori nu reușește. Primul lui mare moment de glorie e, de fapt, o gafă. Prietenii lui apucă să iasă pe geam când dă poliția peste ascunzătoarea din fabrica părăsită, iar el rămâne în urmă, se împiedică, se lovește la cap și cade în groapa despre care toți spuneau că ar fi fără fund.
Imaginea asta mi-a rămas în minte. Aventura lui nu începe cu o victorie, ci cu o cădere stângace, dintr-aceea de care ți-ar fi rușine să povestești. Și totuși exact căderea îl aruncă într-o lume unde descoperă că are puteri, că poate prinde un cuțit între palme, că ochii i se fac albaștri. Greșeala lui devine poarta. Nu metaforic vorbind, ci foarte concret, fiindcă în josul gropii îl așteaptă tot ce urmează.
Pentru un cititor de zece sau doisprezece ani, mesajul ăsta intră pe sub radar. Nu e nimeni care să îi spună „vezi, eșecul te poate duce undeva”. Pur și simplu trăiește scena și pleacă mai departe cu ea în el.
Misiunea care dă greș și viața merge înainte
Pe la mijlocul cărții, grupul de copii pornește să o salveze pe Heather, prietena lor răpită. Au un plan, sau cred ei că au. Își iau lucrurile preferate, se împart pe străzi, se ceartă, se iau la harță cu niște paznici, fug speriați. La final, naratorul trage concluzia cu o seninătate dezarmantă. Misiunea nu a mers prea bine. Nu au salvat-o pe Heather, nu au lămurit misterul, dar hei, măcar au ajuns devreme acasă.
Detaliul ăsta mi-a plăcut enorm. E o ratare în toată regula, povestită fără dramă, fără muzică tristă, aproape ca un episod oarecare dintr-o vară. Tonul spune mai mult decât orice morală. Spune că poți rata și mâine e tot o zi, că un plan prost nu te transformă într-un om prost.
Comedia face aici o muncă subtilă. Râzând de propriile boacăne, naratorul dezamorsează rușinea. Iar copilul care citește învață, fără efort, că la o ratare ai voie să zâmbești și să o iei de la capăt. Nu e cinism. E o formă blândă de curaj.
Bătrânul din groapă, sau cum arată o a doua viață
Personajul care m-a urmărit cel mai mult e bătrânul. Cu ani în urmă fusese polițist și, în timpul unei descinderi în aceeași fabrică, fusese înghițit de groapa fără fund. Toată lumea l-a crezut mort. Legenda orașului îl pomenea ca pe un om dispărut fără urmă.
Numai că el nu murise. Trăise acolo, jos, izolat de lume, ani la rând, învățând singur frânturi de magie din plictiseală, ținut în viață de niște viziuni care îi spuneau că are un rost. Când Mihai dă peste el, găsește un moșneag morocănos, cu barba neîngrijită, încă în uniforma ponosită, care bea ceai și citește.
E, până la urmă, povestea unui om scos din joc și readus în el. Dispariția lui a fost un fel de moarte socială. Lumea a mers mai departe fără el. Iar a doua lui șansă nu vine ca o răsplată strălucitoare, ci ca o sarcină modestă, aceea de a fi mentorul unui copil neîndemânatic. Disciplina și răbdarea pe care le adună în anii de izolare ajung să fie singurele lui unelte cu adevărat utile.
Mesajul, pentru cine vrea să îl vadă, e că o a doua șansă nu seamănă mereu cu o întoarcere triumfală. Uneori arată ca un om bătrân care, după ce a fost dat la o parte, găsește totuși ceva de făcut cu zilele lui. Și se dovedește exact omul de care era nevoie.
Camera viselor uitate și partea din tine pe care ai abandonat-o
Cea mai frumoasă idee a cărții stă, după gustul meu, într-un capitol în care Mihai ajunge prizonier în propria minte. Antagonistul îi pusese stăpânire pe gânduri, iar singura cale de scăpare era să intre în labirintul amintirilor și al viselor sale.
Acolo descoperă o lume întreagă. Coridoare nesfârșite, fiecare ușă un vis, multe dintre ele stinse, ca și cum visele acelea muriseră de mult. Și dă peste niște creaturi care se hrănesc tocmai din visele și amintirile uitate. La început fuseseră animăluțe blânde, din primele lui vise de copil. Pe măsură ce imaginația lui a crescut și nu mai erau destule vise pentru toate, au început să devoreze amintiri întregi, ceea ce explica de ce nu își mai amintea aproape nimic din anii mici.
Ca să scape, Mihai face un lucru neașteptat. Își recrutează drept aliați versiuni vechi și jenante ale lui însuși, scoase din vise uitate. Un avocat plângăcios dintr-un vis în care se imagina atotputernic la tribunal. Un super-erou ridicol care lupta cu mirosurile neplăcute și făcea reclamă la deodorant. Variante de care i-ar fi rușine, ființe pe care le îngropase pe la colțurile minții.
Și exact aceste variante uitate îl salvează. Eul cel deștept descifrează un pericol, eul cel musculos îi ține piept antagonistului. Mi se pare o imagine memorabilă. Părțile din tine pe care le-ai socotit ratate, copilărești sau penibile nu sunt gunoi. Sunt resurse adormite. A doua șansă, în versiunea asta, înseamnă să te întorci după ce ai abandonat și să le găsești o nouă întrebuințare.
Greșeala care nu se poate repara
Tot aici cartea joacă cinstit, pentru că nu lasă totul să se rezolve frumos. La un moment dat, grupul încearcă să folosească dorințele unui toiag fermecat ca să îl readucă la viață pe polițistul căzut în luptă. Nu funcționează. Magia, oricât de generoasă, are limitele ei.
Reacția lor e firească. O tristețe scurtă, recunoașterea că fără ajutorul acelui om nu ar fi ajuns unde au ajuns, și apoi mersul mai departe. Heather are o replică simplă, atunci când bătrânul le reproșează că au pierdut câteva obiecte pe drum. Spune că nu pot fi perfecți.
E o frază mică, dar grea. Într-un gen în care aproape orice se poate repara, autorul lasă totuși o pierdere ireversibilă pe masă. Iar copilul prinde și nuanța asta. Unele greșeli costă, unele uși rămân închise, și totuși povestea ta merge mai departe.
Când un final pierdut nu e cu adevărat un final
Cel mai îndrăzneț lucru din carte e felul în care se termină. Nu cu triumf. După o bătălie întreagă, după ce adună arme și aliați și pare că a câștigat, Mihai trece într-o altă dimensiune și acolo totul se întoarce împotriva lui. Prietenii, posedați, ridică armele spre el. E imobilizat. Antagonistul i se apleacă la ureche și îi șoptește că aici sunt regulile lui.
Și gata. Cortina. Eroul pierde.
Recunosc, dacă aș fi citit asta la treisprezece ani, aș fi azvârlit cartea de perete de nervi că nu aflu ce urmează. Privind însă cu ochi de adult, înțeleg ce face autorul. Romanul face parte dintr-o serie cu un nume cât se poate de potrivit, Călătorie spre început. Un final pierdut nu e capătul, e o virgulă. Forma cărții transmite, în sine, exact lecția. Nu câștigi totul dintr-o singură încercare, iar un eșec usturător la finalul unui capitol din viață e doar pragul către următorul.
Sunt convins că un copil care închide cartea frustrat va înțelege, undeva în el, că frustrarea aceea e suportabilă. Că poate trăi cu un final nerezolvat și că merită să aștepte continuarea. Nu e puțin lucru, într-o lume care ne-a obișnuit cu gratificarea imediată.
Ce câștigă concret un cititor mic
Dacă ești părinte sau profesor, te interesează partea aplicată. Ce ia copilul de aici, mai exact. Întâi de toate capătă un fel de vocabular pentru ratare. După ce trăiește alături de Mihai zeci de gafe transformate în pași înainte, are la îndemână un model interior, un ton, o atitudine la care se poate raporta când dă el însuși greș. Nu mai e singur în fața greșelii.
Apoi prinde umor. Naratorul nu se ia în serios nicio clipă, iar lucrul ăsta e molipsitor. Un copil care învață să râdă de propria boacănă e mult mai greu de doborât decât unul care se prăbușește la prima notă proastă. Râsul nu e fugă de problemă, e felul în care o ții la distanță cât te ridici de jos.
Și mai rămâne ceva, poate cel mai prețios. Convingerea că nimic din ce ești nu se aruncă. Episodul cu visele uitate plantează discret sămânța asta. Părțile din tine pe care le crezi pierdute sau penibile pot reveni, schimbate, exact când ai nevoie de ele. Pentru un copil care se simte uneori nepotrivit, e o consolare adevărată, nu una de carton.
Peste toate astea stă o chestiune de încredere. Cartea îi vorbește copilului ca unui partener inteligent, presărată cu glume despre jocuri video și meme-uri, fără să îl trateze de sus. Tonul ăsta de la egal la egal contează enorm. Un cititor luat în serios capătă curajul să încerce și, dacă dă greș, să o ia de la capăt.
Povestea din spatele poveștii
Aici lucrurile devin chiar emoționante, fiindcă romanul își dublează propriul mesaj. „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan este un debut, semnat de un autor foarte tânăr, abia ieșit din adolescență. Un prim drum literar, cu stângăciile și entuziasmul care vin la pachet, dar și cu o energie pe care puține cărți șlefuite o mai păstrează.
Un debut e, prin definiție, o primă încercare. Poate ieși bine, poate ieși cu poticneli. În cazul ăsta a fost răsplătit. Autorul a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, distincție înmânată într-un cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Pentru un tânăr la prima carte, e tocmai genul de a doua șansă pe care chiar și personajele lui ar invidia-o, confirmarea că o primă încercare merită dusă până la capăt.
Mi se pare frumos cum povestea dinăuntrul cărții și povestea din afara ei se oglindesc. Un erou care își începe aventura printr-o cădere și un autor care își începe parcursul printr-o singură carte îndrăzneață. Amândoi spun, în felul lor, același lucru. Apucă-te, chiar dacă s-ar putea să dai greș.
Cartea a apărut la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția Cărțile Copilăriei, și poate fi cumpărată online de pe Carturesti.ro și de pe Libris.ro, cele două librării unde o găsești cel mai ușor. Dacă ai un copil care se descurajează repede, sau dacă ești chiar tu omul care a uitat că greșeala nu e capăt de drum, e o lectură care merită un loc pe noptieră.
Drumul care, de fapt, abia începe
Revin la întrebarea de la care am pornit. Cum normalizezi eșecul și a doua șansă prin povești fantasy. Răspunsul, după ce am stat o vreme cu cartea asta în mână, e mai simplu decât credeam. Le normalizezi tăcut. Nu prin lecții, ci prin trăire împrumutată. Lași copilul să cadă în groapă alături de erou, să rateze misiuni, să piardă bătălii, să se împace cu o pierdere ireversibilă și să închidă cartea pe un final care nu s-a terminat.
Fantasy-ul are libertatea de a face greșeala spectaculoasă și repararea posibilă, fără să mintă că unele răni rămân. În spațiul ăsta protejat, eșecul își pierde dinții. Devine o etapă din drum, uneori chiar o sămânță. Iar a doua șansă încetează să mai pară un miracol rezervat altora și ajunge ceea ce este de fapt, un lucru obișnuit, la îndemâna oricui are curajul să se ridice și să mai încerce o dată.
Tocmai de aceea poveștile astea contează mai mult decât par. Nu fiindcă ne învață să zburăm, ci pentru că ne arată, pe nesimțite, cum se trăiește după ce am căzut.
Întrebări frecvente
Cum normalizează poveștile fantasy ideea de eșec pentru copii? Poveștile fantasy lasă copilul să trăiască greșeala prin intermediul unui personaj, la distanță sigură, și să constate că lumea nu se prăbușește după o ratare. Genul transformă frecvent căderea în poartă către o etapă nouă, ceea ce predă, fără morală explicită, ideea de reziliență. Metafora, o groapă fără fund, un monstru hrănit din vise uitate, face accesibile emoții pe care copilul nu le-ar putea numi încă.
De ce este Drumul către o altă dimensiune un bun exemplu pentru tema eșecului? Pentru că aproape fiecare progres al eroului pornește dintr-o greșeală. Aventura începe cu o cădere stângace într-o groapă, o misiune de salvare eșuează fără dramă, iar finalul însuși este o înfrângere care anunță continuarea seriei. Cartea arată și o pierdere ireversibilă, care nu poate fi reparată nici prin magie, păstrând astfel o doză de onestitate rară în gen.
Ce vârstă are publicul potrivit pentru această carte? Romanul se adresează în primul rând copiilor și adolescenților, aproximativ de la zece ani în sus, dar tonul plin de umor și referințele la jocuri și filme îl fac plăcut și cititorilor adulți. Părinții și profesorii îl pot folosi ca punct de plecare pentru discuții despre greșeală, frică și perseverență.
Cine este autorul și ce premiu a primit? Autorul este Bradu Mihai Dan, care a scris cartea ca debut literar, la o vârstă foarte tânără. A primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.
De unde pot cumpăra Drumul către o altă dimensiune? Cartea se găsește online pe Carturesti.ro și pe Libris.ro, cu informații suplimentare disponibile la Editura Ecou Transilvan.
Caseta editorială
Titlu, Drumul către o altă dimensiune, din seria Călătorie spre început. Autor, Bradu Mihai Dan. Editură, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2024, colecția Cărțile Copilăriei. ISBN 978-630-311-221-3. Gen, fantasy pentru copii și adolescenți, dar pe placul oricui a fost vreodată copil. Distincție, Premiul pentru Carte de debut acordat de Liga Scriitorilor din România, înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. De unde o cumperi, online de pe Carturesti.ro și de pe Libris.ro, cu detalii suplimentare la editura Ecou Transilvan.