Ciprian Coc, un maramureşean pasionat de etnografie a strămutat o casă care stătea să se dărâme din Botiza, la el acasă, în Strâmbu Băiuţ. El a reabilitat-o, a înlocuit lemnul compromis şi, cel mai probabil, va face din ea un muzeu privat. Casa a venit ”la pachet” cu costume populare vechi de peste 100 de ani, dar şi cu întreaga poveste a foştilor proprietari.
Iniţiativa lui este cu atât mai lăudabilă cu cât este bine cunoscut fenomenul prin care maramureşenii îşi vând casele strămoşeşti, vechi de sute ani străinilor, sau pur şi simplu le transformă în lemne de foc pentru a le înlocui cu case mai mari cu termopane sau cu porţi de fier în locul celor vechi sculptate cu măiestrie.
”Pe când făceam cercetare pentru lucrarea de dizertaţie, l-am cunoscut pe băiatul lui tanti Ana, care era vătaf la stâna lui Vasile a lu’ Domiţu. Pe acesta îl cheamă tot Vasile Groşan, tot Cucu i se spune şi lui prin sat (ca şi fostul proprietar al casei, care decedase cu câteva luni înainte n.r.)”, spune el.
”Când am văzut „sărăcuţa” casă, care sta să se îmburde (urnească, n.r.), m-am hotărât s-o iau eu. Ei au vrut să mi-o dea gratis, dar eu am ţinut s-o plătesc cu 200 de euro”, a mai adăugat.
Odată cu casa a primit şi un “bonus”, adică mai multe obiecte vechi, obiecte de mobilier, dar şi un război de ţesut, unelte şi scule şi costume populare vechi, unele de peste 100 de ani.
Casa are o poveste interesantă, pe care ne-o relatează Ciprian Coc: ”Primul proprietar a fost Brimbu a Zbânelor. Acei Brimbu erau nişte oameni straşnici, mari, le plăceau să meargă la nunţi, unde făceau scandal. Mai scoteau şi brişca. Erau bătăuşi. Pe când acesta a murit, feciorul lui i-a vândut-o lui Vasile Groşan, zis Cucu, în jurul anilor 1950”. “Proprietarul stânei unde se afla Vasile Groşan (cel care a devenit al doilea proprietar al casei), temându-se că cel mai bun păcurar al său îl va părăsi dacă îl va lăsa să-şi cumpere casa, nu l-a lăsat să plece de la stână. Familia lui însă a organizat o mică ”diversiune” şi a trimis pe cineva îmbrăcat în haine de miliţian (având în vedere că acţiunea se petecea prin anii 50) şi l-a dus forţat în sat, de la stână. În realitate, el a fost dus la notar, unde a semnat actele pentru cumpărarea casei. ”Tanti Ana, nepoata lui Groşan Vasile, cel care a cumpărat casa, spune că aceasta ar fi costat atunci o mie şi ceva de lei. Casa a fost demontată de tatăl Anei Groşan, iar atunci când a fost demontată, fiecare element era însemnat cu securea. Casa a fost reasamblată tot pe Valea Sasului, în Botiza”, mai povesteşte Ciprian Coc. Pereţii, adaugă el, au fost lipiţi cu lut. ”Tanti Ana îşi aduce aminte de şezătorile care aveau loc acolo demult, pe vremea când ea era încă mică. Veneau feciori şi fetele torceau fuior, câlţi, lână, care ce aveau. Se făceau chiar şi nunţi în mica căsuţă.”
În vara lui 2014, Ciprian Coc s-a dus la Botiza, unde, cu nişte prieteni, a demontat căsuţa. ”Acoperişul era distrus, la fel şi podelele şi cam 10% din pereţi. Din ce era bun a rezultat o grămadă de lemne „bune de pus pe foc”, pentru că la o lună după demontare, cu ajutorul unui mic camion am adus lemnele acasă în Strîmbu Băiuţ şi cei apropiaţi mie s-au cam îndoit că din acea grămadă poate rezulta o casă. În vara lui 2014 am început reconstrucţia casei. Am adus piatră de temelie, am ridicat-o cu ajutorul a doi prieteni, şi i-am refăcut acoperişul. Am recurs numai la materiale naturale, lemn, piatră şi pământ pentru salvarea acestei căsuţe. Acuma lucrez la partea de interior: pereţi, soba”, mai explică Ciprian Coc.
Un mic detaliu atrage atenţia încă de la început: uşa de la intrarea în casă aproape că şochează prin faptul că este mai mică decât suntem obişnuiţi astăzi. “Casa”, explică Ciprian Coc, “era considerată ca un loc sacru, de aceea, intrând prin uşa destul de joasă era un fel de obligaţie de a face o plecăciune atunci când intri într-un loc sacru, în casa unui om. Construcţia are o încăpere mai mare şi una mai mică, ceva mai mare decât o cămară. Acolo, se pare, era loc suficient pentru o masă, un pat şi o sobă, loc unde se petrecea cea mai mare parte a anului.”
