Ce am învățat în cei 4 ani în care am lucrat la McDonalds

0
119

Aceasta este povestirea unui angajat care a lucrat timp de patru ani de zile pentru celebrul lanț de fast-food, McDonald’s. Cu bune și rele. Dar mai ales cu multe învățăminte. E ca un fel de școala a vieții. Poate chiar ar trebui ca adolescenții din ziua de azi să facă un stagiu de măcar trei sau șase luni într-un astfel de restaurant.

Photo credit: loop_oh via Foter.com / CC BY-NC-SA
Photo credit: loop_oh via Foter.com / CC BY-NC-SA

De la 18 la 22 de ani am muncit la McDonalds. Am muncit un mix de part-time și full-time în acești ani, întotdeauna eșuând să găsesc un job „mai bun”. Nu am avansat niciodată în ierarhie, nu am fost niciodată manager, nu am realizat nimic semnificativ cât timp am petrecut acolo.

Practic am fost stereotipul absolut al angajatului frânt de oboseală de la McDonalds. Leneș, prost, fără inițiativă.

În acești ani am văzut acest stereotip jucat în numeroase feluri. Fețele prietenilor părinților mei când le-am spus ce am făcut. Remarcile sarcastice- „Tu încă lucrezi la McDonalds?” sau „Nu aș putea niciodată să lucrez într-un loc ca Acela.” Încurajările venite din partea prietenilor- „ Pur și simplu nu te afișa la job azi!”

Și asta îmi punea mintea la cale. Eram un muncitor teribil, prea lent, stângaci indignat de circumstanțele mele. M-am decis, tacit, că sunt prea bun pentru McDonalds. Mă justificam pe mine însumi „E un job aaaaaaaaaașa de nasol! Însă am nevoie de bani, hahaha.” Eram un student studios căruia îi plăceau conversațiile intelectuale. Nu eram făcut pentru această muncă fizică inutilă.

Nu m-am perfecționat. Și, în plus, nu voiam să mă perfecționez. De ce trebuia să încerc să fiu bun la ceva care era mai jos decât mine?

Dar, după câțiva ani, atitudinea mea a început să se schimbe.

Am început să fiu mândru de jobul meu.

Mă întrebam care e diferența dintre McDonalds și un job la nivel începător pe care îl au alți studenți. De ce este jobul meu mai demn de milă decât al altora?

Se datorează asta faptului că muncesc pentru o mare corporație? Nu, deoarece, astfel, joburile oferite de Warehouse sau Hannahs ar fi la fel de jenante.

Sau pentru că această companie nu este morală? Glassons și JayJays folosesc prizonieri.

Poate pentru faptul că lucrez la fast-food? Însă un job la Burger Fuel nu e la fel de rău.

Pentru că nu presupune efort intelectual? Nu, locurile de muncă în domeniile retail și recepție sunt ok.

Și apoi mi-am dat seama.

McDonalds se presupune a fi un serviciu pentru oamenii care nu pot să facă altceva. Am remarcat că majoritatea joburilor de nivel entry-level nu angajau oameni care arătau precum aceia alături de care munceam eu.

La McDonalds erau oameni cu dizabilități, persoane supraponderale, oameni care nu erau, în mod convențional, atractivi, oameni care nu puteau să folosească foarte bine engleza, adolescenți și o diversitate rasială. Acești oameni constituiau coloana vertebrală a magazinului. Ei erau respectați precum unii dintre cei mai buni angajați ai noștri.

Apoi m-aș fi uitat la magazine precum Glassons, Whitcoulls sau Starnucks și aș fi observant, de cele mai multe ori, oameni ca mine. Albi, abia trecuți de douăzeci de ani, rezonabil atractivi, subțiri, vorbitori de engleză.

Aceasta era prejudecata pe care atât eu, cât și oamenii din jurul meu, o aplicam la jobul meu. Am cunoscut criteriile pentru un job „bun” la un magazin de imbrăcăminte. Cei care provin din familii bune nu se presupune că ar trebui să ajungă să muncească la McDonalds , alături de acei care nu ar fi putut să acceadă mai sus în condițiile în care ar fi încercat.

Dacă ești o fată albă și ai împlinit recent vârsta de douăzeci de ani, vei fi ridiculizată dacă lucrezi la McDonalds. Dar nu cred că asta se aplică, persoanelor cu dizabilități sau femeilor de vârstă medie originare din insulele Pacificului sau imigranților.

McDonalds este ordinar și soios. Dar umilirea mea, și aceea venită din partea prietenilor și familiei nu era pentru că făceam burgeri. Era pentru că se presupunea că pot mai mult de atât. Presupunând că sunt mai inteligent, mai harnic și mai talentat decât oamenii cu care lucram. Meritam un job „bun”. Aveam un simț îngâmfat al sinelui care vine atunci când ești o persoană privilegiată.

Am realizat că această atitudine este mult mai grețoasă decât cartofii prăjiți. Pentru că nu sunt mai bun decât oricare alt angajat al McDonalds.

Sigur, poate aveam alte abilități. Nu am mușchi și amețesc sub o astfel de presiune. Sunt mereu mai bun la munca de birou decât la cele care presupun forță fizică. Dar asta nu se datorează faptului că sunt mai inteligent sau cu mai multe aptitudini sau mai valoros decât un mare angajat al McDonalds.

Sunt mai multe feluri de activități fizice, și simplul fapt că considerăm munca făcută de oamenii marginalizați ai societății ca fiind cea mai nevaloroasă nu înseamnă că e și adevărat.

Nu sunt la fel de muncitor precum colegii mei, care, uneori, trag ture de douăzeci de ore pentru a se asigura că niciun client nu își va rata hamburgerul de la miezul nopții.

Nu sunt la fel de deștept precum managerul nostru, „devenit” inginer. El a învățat cum să repare toate mașinăriile, astfel încât să nu trebuiască să apelăm la vreun mecanic.

Nu sunt la fel de organizat precum cei care prezic și comandă ingredientele pentru mii de angajați săptămânal, știind că, dacă buctează, nu or să aibă de-a face doar cu un șef nervos. Clienții așteaptă la cozi, gata să urle, să-și verse băuturile pe jos sau să folosească insulte deoarece nu e ketchup suficient.

Acestea sunt cu adevărat competențe.

Și dacă credeți că sunteți mai buni decât acești oameni pentru că lucrați în domeniul retail sau aranjați dosare la o recepție, vă înșelați.

Pentru mine, perioada petrecută la McDonalds a fost neprețuită. Da, nu mai vreau niciodată să fac conuri de cartofi prăjiți sau să fac iarăși burger, dar am învățat ceva mult mai important. Am început să las deoparte din aroganța mea. M-am întrebat de ce dezumanizam oamenii în funcție de jobul lor. M-am oprit din a mai arăta aversiune față de marile companii nasoale și față de angajații acestora. Am început să fiu mai empatic.

Așa că nu văd de ce ar trebui să reduc la tăcere această experiență.

Sursa: Kate Norquay

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here